Grigore Vieru şi-a dorit ca acest vers să-i fie epitaf. Nimic mai simplu şi totuşi atât de plin de înţelesuri! Poetul Grigore Vieru a fost condus pe ultimul drum de mii de oameni, oficialităţi, rude, prieteni, dar şi de simpli admiratori.
La Chişinău a venit primăvara. Atât de multe flori l-au plâns în limba lor pe marele poet Grigore Vieru aşternânu-i-se la picioare. Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, din centrul Chişinăului, pe unde a trecut cortegiul funerar, a fost împânzit cu flori, depuse de cei veniţi să-l omagieze pe poet. Unele dintre acestea aveau legate panglici tricolore la tulpină. În aceeaşi limbă toată lumea plângea... plângea pădurea, plângea pământul şi păsările în zborul lor... Românii de pe cele două maluri ale Prutului învaţă să trăiască fără Grigore Vieru. Zeci de mii de oameni l-au petrecut ieri pe poet în ultimul drum. S-a dus cu ultima dorinţă neîmplinită. Poetul care a scris toată viaţa despre mama, a vrut să fie înmormântat lângă mama lui în satul de baştină Pererâta. Dar nu a fost să fie. Grigore Vieru a fost dat pământului conform “unui program funerar elaborat de Aparatul Guvernului” comunist de la Chişinău.
De la mic la mare, de la demnitari de stat până la oameni de cultură şi copii cu “Albinuţa” poetului sub braţ au fost ieri să-şi ia rămas bun de la Grigore Vieru. Nu au reuşit, însă, toţi. Palatul de Operă şi Balet din Chişinău unde fusese adus trupul neînsufleţit al poetului devenise neîncăpător. Pentru că accesul în palat era anevoios, iar rândurile celor care voiau să-şi ia rămas bun de la Grigore Vieru creşteau, s-a decis ca trupul poetului să rămână în holul Operei Naţionale cu o oră mai mult decât era planificat iniţial. Din cauza acestei abateri de la program, cortegiul funerar nu s-a mai oprit la monumental domnitorului Ştefan cel Mare. (...)
21/01/2009 de Vitalie Calugareanu , Loreta Popa
http://www.jurnalul.ro/articole/142745/o-mare-de-oameni-la-Înmormantarea-lui-vierusunt-iarba-mai-simplu-nu-pot-fi
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Ion HADÂRCĂ
ReplyDeleteScrisoare deschisă Directorului SIS al Republicii Moldova, dl Artur Reşetnicov (30 ianuarie 2009)
Stimate domn!
Nu Vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi. (Deşi faptele indirecte vorbesc despre altceva.) Am meditat mult până a Vă adresa această scrisoare, determinată în mare măsură de recentele evenimente tragice ale acestui început de an. Iată despre ce este vorba.
Ultimul apel public al marelui dispărut, regretatul poet Grigore Vieru, către şeful statului, Vladimir Voronin, şi Serviciul de Informaţii şi Securitate (vezi “L.A.” din 15.01.09) mi-a determinat implicit asociaţii cu alte, anterioare, atenţionări publice ale poetului, toate rămase, din păcate, fără răspuns. Nu insinuez aici analogii directe cu ultimul accident, rămas pe conştiinţa serviciilor rutiere şi a proprietarilor panoului publicitar cu ghinion, dar şi a celora care i-au mitraliat fără milă inima în presa obedientă puterii, sub ochii impasibili ai mai-marilor zilei. Mi-am amintit însă zilele acestea de alte două accidente, prin care a trecut poetul, şi nu numai.
Iată filmul straniilor “întâmplări”. În zorii zilei lui 24 ianuarie 2002, împreună cu Grigore Vieru, la volan fiind cunoscutul politician Mihai Ghimpu, ne îndreptam cu toţii spre Iaşi, la Palatul Culturii, unde am fost telefonic (s.n.) invitaţi la sărbătorirea Unirii Principatelor. N-am ieşit bine din Chişinău, cu viteză minimă, pe un drum poleit oglindă, când, direct în pantă, la curba Truşenilor, ne depăşi neregulamentar un Geep cu numerele stropite şi cauciucuri de tanc, care frână chiar în faţa noastră şi demară dispărând imediat după cotitură, forţându-l pe Mihai să apese frâna. Acesta chiar înjură bărbăteşte, fiindcă se ştie ce se întâmplă dacă frânezi pe polei. Maşina începu să patineze incontrolabil, se roti de câteva ori pe şosea şi ne ateriză, răsturnându-se tocmai în păduricea de la margine. Galbeni la faţă, ieşirăm cu chiu, cu vai din salon şi ne uitam speriaţi în jur. Am avut mare noroc de viteza mică, dar putea fi şi alt sfârşit. Peste puţin, ne-a remorcat din şanţ interpretul Anatol Latâşev, care tocmai se întorcea de la rude, speriat şi el de cele văzute, şi constatând cu toţii că a fost o provocare evidentă, altfel orice creştin s-ar fi întors să dea o mână de ajutor în asemenea situaţie. (A se vedea şi relatarea lui Gr. Vieru din “L.A.”, 2005.)
Întâmplarea din 5 decembrie 2003 este în întregime expusă de poet: “Eram invitaţi la Salonul de Carte vasluian şi la sărbătorirea lui Eugen Simion, care împlinise 70 de ani. Cu câteva zile înainte de plecare ne-am tot sunat la telefon (s.n.) în ce zi, la ce oră şi de unde plecăm. Ne-am pornit, aşadar, pe la 6.00 dimineaţa de la Biblioteca pentru Copii “Gh. Asachi”. Pe la aproximativ 6.30 eram prin zona străzii Coca. O maşină militară (UAZ), înzestrată, ca să nu zic blindată, cu nişte bare de protecţie mai groase decât fragilele mele braţe, după ce a mers o vreme în urma noastră, s-a alăturat din dreapta (atenţie: din dreapta!) maşinii în care călătoream, a virat brusc spre noi şi a lovit în plină viteză în autoturismul nostru (“L.A.” din 01.01.2004). Detaliile care lipsesc din această relatare ţin de faptul că la Salonul din Vaslui urma să particip şi eu, invitaţi fiind ambii de doamna Elena Poamă, directoarea Bibliotecii Judeţene “N.Milescu-Spătarul”, şi că urma să plecăm cu maşina personală a soţiei mele, eu renunţând în ultimul moment la plecare din cauza febrei înalte!
A treia întâmplare e chiar din “săptămâna neagră”. La funeraliile de la Teatrul de Operă îl întâlnisem în mulţime pe fostul primar al Iaşilor şi actualul Preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi, Constantin Simirad. Mirat fiind că n-are acces liber, am apelat chiar la cineva, cred, din subalternii Dvs., care asigurau ordinea la intrare. Nu zic, am fost trataţi amabil, dar aici, probabil, a fost greşeala mea. Pentru că între timp stabilisem, în principiu, o invitaţie a mea la apropiata sărbătorire a celor 150 de ani de la Unirea Principatelor, invitaţie pe care dl Simirad urma să mi-o confirme telefonic (s.n.). Ei bine, tocmai zilele următoare, nu pentru prima oară, telefonul mi-a amuţit. Mai apoi meşterul anonim de la Centrala Moldtelecom-ului mi-a dat o lămurire confuză, fără măcar a se legitima când i-am cerut-o. Nu sunt o persoană suspicioasă, dar aceste coincidenţe mai mult decât grăitoare, aceste dese blocaje, voci paralele, tăceri enigmatice sau fosăieli în receptor nu vi se par cu totul ciudate, dle director? În copilărie ne jucam cu toţii de-a telefonul stricat, dar fără urmări tragice, nu-i aşa? Coroborate cu alte enigme şi interpelări făcute serviciilor respective, pe timpul unor şefii anterioare dumneavoastră, toate acestea vorbesc de o campanie prost regizată, căreia nu-i văd sfârşitul. Nu Vă supăraţi, dar aş vrea să ne întâlnim / despărţim cavalereşte: nu Vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi.
Vorba poetului Grigore Vieru: Lăsaţi-mă odată-n pace…
Literatura si Arta
sursa: www.molodva.org
Moartea lui Vieru
ReplyDeleteDe Nicolae DABIJA
(18 ianuarie 2009)
Spitalul de Urgenţă s-a trezit
şi-i bântuit de-o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,
căci s-a găsit şi pentru dânsul o şosea.
E scos Poetul, pe fragmente, dintre şine…
“Sunteţi Vieru?”
“Da…”
“Şi ce vă doare?”
“Doar Basarabia…
Ea… suferă mai tare…
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
şi-apoi pe mine…”
I-i sângele cu fiare-amestecat
ca Prutul lui cu sârmă ucigaşă:
“Unde vă doare cel mai mult?”
“Nu sub cămaşă…
Ci Neamul meu… că-i… cel mai
dezbinat.
”Lui –
medici voi, cu harul vostru sfânt! –
scos de sub roţi ca de pe răstignire,
mai daţi-i viaţă, ca să mai respire
şi să mai scrie încă-un “Legământ”.
Viaţa
încet
din trupul lui
se scurge,
la el Spitalului i-i greu s-ajungă,
şi Prutul tot
e-o lacrimă
prelungă
pe faţa Europei care curge…
Şi, ca-n povestea cea cu lupi şi iezi,
singurătatea s-a făcut mai mare…
Iar ţara seamănă cu-o lumânare
ce pâlpâie uitată în zăpezi…
Cu mersul lui, tăcut, de heruvim
el s-a-nălţat la Ceruri: şi învie.
Şi numai noi, rămaşi în străinie,
nici nu ne naştem şi nici nu murim…
sursa: www.moldova.org